Au citit acest post: 59

Am devenit prietena cu plânsul.

Eu, care nu aveam lacrimi, acum nu mai știu să mă opresc.

Ele curg, și odată cu ele curg și bucăți din mine pe care le-am ținut ascunse ani întregi.

Este cumplit să simți că mor părți din tine, că te dezintegrezi încet și sigur, în timp ce rămâi complet lucidă.

Luciditatea aceasta nu mai e de prisos; ea mă aruncă în fața realității în toată duritatea ei.

Și totuși, paradoxal, în acest haos mă simt vie. Parcă mă eliberez, dar mă și încarc deopotrivă.

Plânsul devine un ritual al renașterii, o poartă prin care emoțiile se descarcă și totodată se ordonează.

Viața asta e o evoluție continuă, o transformare care nu cruță pe nimeni.

Și atunci vezi cum cel mai important, puternic și profund om din viața ta se transformă în fragilitate absolută – devine cea mai dură lecție de până acum.

Să privești această fragilitate, să fii martor la ea, te învață lecții pe care nimeni nu le poate preda: despre iubire, compasiune, răbdare și acceptare.

Încă nu reușesc să vizualizez cum voi exista eu pe acest Pământ fără să o sun zilnic, fără să o văd.

Oare cine va înlocui toată înțelepciunea la care mă adresam permanent? Acea voce care ghida, care calma, care știa să vadă ceea ce eu nu puteam, pare acum imposibil de înlocuit.

Plânsul nu este doar durere; este și lumină, și curaj, și iubire pură. În fiecare lacrimă, găsesc o parte din mine pe care nu o știam, și în fiecare suspin, simt că devin mai completă, mai întreagă.

Am învățat că a plânge nu e slăbiciune, ci un act de iubire față de sine și față de cei dragi. Este modul meu de a supraviețui, de a mă vindeca și de a continua să iubesc, să simt și să trăiesc.