Au citit acest post: 5

Există despărțiri care aduc liniște și despărțiri care lasă răni adânci. Dar nimic nu e mai dureros decât momentul în care îți vezi copilul tras în mijlocul unei lupte care nu e a lui.

Tatăl narcisist nu renunță niciodată la control. Nu pentru că i-ar fi dor, ci pentru că nu suportă ideea de a nu mai deține puterea. Copilul devine prelungirea lui — dovada că „încă are influență”, chiar și atunci când familia nu mai există. În loc de iubire autentică, oferă jocuri subtile: cuvinte frumoase amestecate cu vinovăție, gesturi tandre urmate de reproșuri, promisiuni care se transformă în arme.

Îl văd cum se folosește de copil ca de o oglindă. Îi spune lucruri pe care niciun suflet mic n-ar trebui să le audă. Îi amestecă lumea, încet, dar sigur. Îi cultivă îndoiala, sperând că într-o zi va întoarce spatele celui care a rămas să repare. Și totuși, copilul îl iubește. Pentru că e tatăl lui. Pentru că nu înțelege încă diferența dintre iubire și manipulare.

Eu, mama, sunt nevoită să devin scut și liniște deopotrivă. Să strâng în brațe un copil confuz și să-i spun că nu e vina lui. Să-i traduc gesturile reci și să-i explic durerea fără să-l rănesc și mai tare. Să cresc un suflet, în timp ce altul încearcă să-l frângă doar pentru a-și repara orgoliul.

Un tată adevărat nu are nevoie să demonstreze nimic. El rămâne, sprijină și iubește fără spectacol. Un tată narcisist, însă, iubește doar atunci când e privit. Nu pentru copil, ci pentru propria imagine.

Cei mai curajoși sunt copiii care reușesc, în ciuda tuturor acestor furtuni, să-și păstreze inima curată. Ei sunt dovada că iubirea adevărată se învață de la cel care nu vorbește despre ea, ci o trăiește.

Iar eu, mama, am învățat că nu pot schimba ce face el. Dar pot construi un spațiu sigur, în care copilul meu să afle că iubirea nu doare, nu manipulează și nu se joacă cu suflete.

Acolo începe vindecarea.