Există un adevăr care nu se schimbă niciodată în inima unei mame: tot ce sunt, tot ce am, tot ce pot deveni — este, în ultimă instanță, pentru binele copiilor mei. Nu vorbesc aici despre sacrificii dramatice sau renunțări care cer aplauze. Vorbesc despre o iubire tăcută, constantă, uneori epuizantă, dar întotdeauna prezentă, ca o lumânare care arde în liniște, luminând drumul altora.
Vreau totul pentru copiii mei. Vreau să crească senini, cu convingerea că lumea, în ciuda nedreptăților ei, merită să fie explorată. Vreau să știe ce înseamnă respectul, fără să se teamă să ceară dreptate. Vreau să învețe, nu ca să ia note bune, ci ca să înțeleagă lumea, ca să aibă cuvinte pentru durerile și visurile lor. Vreau să aibă parte de oameni care să-i iubească curat, fără condiții, fără jocuri, fără frici.
Uneori mă întreb dacă fac suficient. Mă mai clatin, mă mai îndoiesc, mai obosesc. Dar în fiecare zi mă ridic și o iau de la capăt, pentru că ei sunt sensul, direcția și puterea mea. Îi cresc nu ca să mă apară, nu ca să-mi plătească înapoi dragostea, ci ca să fie liberi. Liberați de greșelile noastre, de datoriile emoționale, de moștenirile care apasă. Îi cresc ca să-și permită să viseze altfel decât am visat eu.
Vreau totul pentru ei. Tot ce n-am avut. Tot ce n-am știut să cer. Tot ce nu mi s-a dat la timp. Vreau pentru ei un „acasă” care să nu doară, un drum care să nu-i rănească și oameni care să nu-i uite.
Și dacă într-o zi vor privi în urmă și vor înțelege că mama lor a făcut tot ce-a știut și a putut, atunci știu că n-am trăit degeaba.
Pentru copiii mei, vreau totul.
Și voi merge până la capăt pentru asta .
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.