Au citit acest post: 112


Îmi este greu să spun exact când a început totul între mine și Cristian. Nu cred că a fost un moment clar, ci mai degrabă o acumulare de priviri, de conversații neterminate și de lucruri nerostite la timp.

Ce știu sigur este că, de la un punct încolo, prezența lui a început să conteze mai mult decât voiam să recunosc.


Între noi nu a fost niciodată o liniște simplă. A fost o tensiune care apărea și dispărea, ca și cum nici apropierea, nici distanța nu ne puteau defini complet.

Când eram bine, simțeam că totul are sens. Când ne îndepărtam, tăcerea devenea grea, încărcată de lucruri pe care niciunul nu le spunea cu adevărat.


Am învățat cu el că orgoliul poate deveni un zid. De multe ori am ales să tac atunci când ar fi trebuit să vorbesc, și am spus prea mult atunci când ar fi trebuit să ascult. Și cred că și el a făcut la fel. Între noi doi, adevărul nu a lipsit niciodată, dar uneori a fost acoperit de felul în care ne-am apărat unul de celălalt.


Totuși, ceea ce mă surprinde este că, indiferent de conflicte sau distanțe, ceva rămâne. Nu este neapărat liniște, ci mai degrabă o formă de prezență care nu dispare complet.

E ca și cum, oricât am încerca să ne separăm complet, rămâne un fir invizibil care nu se rupe ușor.


Cu timpul, am început să înțeleg că nu e vorba doar despre cine are dreptate sau cine a greșit mai mult.

E vorba despre felul în care ne-am simțit amândoi în aceleași momente, dar în moduri diferite. Despre frici care s-au întâlnit, nu doar despre dorințe, despre frica mea de abandon si impulsivitatea lui.
Dacă există ceva ce am învățat din relația cu Cristian, este că apropierea reală nu se construiește din intensitate, ci din sinceritate. Din capacitatea de a rămâne în aceeași conversație chiar și atunci când este incomodă. Din curajul de a nu transforma tăcerea în armă și distanța în pedeapsă.
Nu știu unde ajungem. Nu știu dacă rămânem împreună sau dacă ne vom transforma doar într-o amintire importantă.

Dar știu că ceea ce am trăit cu el m-a obligat să mă privesc altfel. Și poate că, dincolo de tot, acesta este singurul lucru care contează cu adevărat: că nu am rămas aceeași persoană după el.