Trauma de neiubire

Eu trebuie să mă iubesc pe mine, nu altcineva. Ușor de spus, greu de făcut.

Aștept sa ma iubească alții, cineva, oricine.

Aștept sa ma iubească S. și parca sunt furioasă pe părinții mei, pentru ca nu m-au iubit asa cum as fi vrut eu. Pentru mine dragostea este ceva ce aștepți și nu mai vine, ceva ce ai nevoie și nu primești, ceva ce lipsește și după care tânjești.

De-a lungul vieții mele am învățat ca dragostea este ceva pentru care trebuie sa lupți mult, ceva de care sufletul are nevoie.

Ma simt atrasă de persoane care nu-mi pot oferi ce am eu nevoie, care ma resping, care-mi oferă firimituri. Diferența este ca acum nu le mai pot accepta. Înainte le acceptam, le interiorizam și ma macinam. Acum le scot imediat la suprafață, somatizez, nu mai pot ascunde gunoiul sub preș.

Trauma de respingere, de abandon, de neiubire și toate cele pe care le-am acumulat și cărora le sunt fidelă, le țin bine închise în sufletul meu.

Eu vreau sa ma iubesc pe mine! Scriu apăsat ca să se vadă, sa se simtă, sa se audă, sa-mi între bine în ființă, în sânge, în inima, în cap.

Simt ca vreau sa ma agat de cineva, de oricine, de oameni, dar sunt atrasă de oameni care nu-mi pot da ce am eu nevoie și ma doare asta, apoi îmi spun, ca de fapt n-am eu nevoie de ei, oricum sunt oameni pe care nu-i vreau, sunt puternica și pot sa trăiesc și fără, pot și singură.

Apoi simt furie, am senzația ca vreau sa strig lucruri rele și tăioase care sa doară și sa nu ma simt vinovată când o fac. Recunosc partea asta sadica din mine, o folosesc cu oamenii care ma rănesc, care-mi arunca firimituri. Asa ma apar eu, scot supravietuitorul din mine, sadismul meu e ca un scut pe care-l folosesc când nu mai fac față, cand nu mai pot indura suferința, cand nu mai vreau s-o duc. Asa sunt eu…

Toți vor, toți cer, eu dau și dau, și parcă nu mai pot. Ma simt sfârșita după ce dau părți din mine către fiecare om din jurul meu.

Vreau sa ma conectez, dar parca nu ajung la ceilalți, dar nici pe ei nu-i las sa ajungă la mine. Și aștept, aștept ceva, naiba știe ce…

Aștept sa vina alții sa-mi spună cât de minunată sunt.

Neglijarea emoțională provoacă aceeași durere ca orice alt abuz, durerea se comporta ca gunoiul sub preș, deși nu se vede, începe sa miroasă din ce în ce mai mult. Mirosul a devenit de nesuportat, sunt intr-un moment al vieții în care eliberez spațiul, aerisesc pentru a pune ceva frumos mirositor. Vreau sa miroasă a viață, a bucurie și a calm.

Ma torturează tot acest proces, e ca și cum cineva mi-a bătut cuie în carne și apoi cu o cruzime crunta, mi le-a scos, lăsând în urma răni ce mi s-au infectat. Învăț acum sa le îngrijesc, vor prinde coajă și simt ca se vor vindeca, cât de curând.

Înțeleg ce suferința e în mine, ii dau voie și o accept.

Ma simt singură, foarte singură. Te-a durut vreodată inima atât de tare încât sa simți ca ai sa mori din cauza asta? Asa ma simt eu acum. Simt ca pleacă viata din mine și ca ma sting, și ca de obicei nu e nici un suflet prin preajma. Ma simt a nimănui. Asa am fost mereu. Ma simt atât de diferită, parcă nu-mi găsesc locul și am senzația ca nicăieri nu aparțin.