Relațiile care se bazează pe dependenta, adesea se destramă, pentru ca tu ii ceri celuilalt ceva ce nu e în măsura sa-ti dea: stima de sine și autorespect.

Dependenta este incapacitatea de a fi responsabil pentru viata ta emoțională.

Fie ca ești dependent de altcineva sau cauți persoane care sa fie dependente de tine, ai practic aceeași problemă: stima de sine scăzută.

Este o mare diferență între a fi singur și a te simți singur.

Atunci când reușești sa-ti reglezi starea emoțională și sa găsești fericirea în interior, te poți considera independent.

A fi fericit presupune o sumedenie de lucruri, care n-au nici o legătură cu o relație de iubire. Lista plăcerilor și satisfactiilor pe care le putem avea când suntem singuri e nesfârșită: reușite profesionale, dacă ai copii- bucuria adusă de copii, achiziția unei case, plimbări, asculți muzică, scrii, citești, ieși cu prietenii, grădinărit, dans, voluntariat, filme, masaj de relaxare, tantric, un vin bun, o excursie singură.

Este incredibil de mișto când vei descoperi nu doar ca te descurci de una singură, ci și ca te vei putea simți bine cu adevărat.

După mult lucru cu mine, nu doar ca am ajuns sa ma simt extraordinar singură, dar starea mea de bine a devenit molipsitoare, ceea ce ii face pe mulți sa fie atrași de mine.

Cheia succesului e foarte simpla: primul pas este sa reușești sa ai o relație cu tine! După aceea devine totul foarte ușor.

Este o diferență între a dori și a avea nevoie de ceva. Oxigenul este o nevoie, dar iubirea este o dorința.

Dovada certă este faptul ca milioane de oameni sunt căsătoriți sau într-o relație și sunt nefericiți.

Când ești singur poți cel mai bine sa explorezi ce crezi, ce simți , ce știi și mai ales ce vrei cu adevărat.

A fi singur te obliga sa-ti dezvolți calitățile personale.

Eu în singurătate am înțeles ca sunt o ființă umana completă și nicidecum anexa unui barbat.

Tot în singurătate am simțit sa povestesc experienta mea de viață pentru a ajuta alte femei ca mine.

Acum, după mult timp realizez ca a trai cu un bărbat nu înseamnă sa-mi fie teama ca ma va părăsi sau va muri. Eu ma voi descurca oricum.

O relație în viața mea din acest moment poate fi doar una de creștere reciprocă, nicidecum una de dependenta sau nevoie reciprocă.

Adevărul este ca nu am nevoie de un bărbat, pur și simplu îmi doresc sa îl am!

Am preluat niște tipare greșite de la mama legate de sexualitate : ceva murdar, îngrozitor chiar, cel mai mare rau pe care ti-l poate face un bărbat. Dacă tot era ceva atât de nașpa, nici ca m-a interesat subiectul vreodată . La 20 ani , mi se părea ca prea am rămas eu cea mai deosebită, asa ca hai sa trec și eu în rândul lumii.

O experienta deplorabilă, într-adevăr. Avea dreptate mama. 🙂

La 23 ani deja locuiam cu cel care avea sa-mi devina soț, nu de alta dar aveam nevoie de un partener cu care sa împart chiria.

Dacă la începutul relației se întâmplă câte ceva, la cererea mea, în timp a dispărut de tot. Nu mi-era mie prea clar ce e și ce nu e normal. Eram totuși conștientă ca sunt intr-un film prost de tot și pe la 33 ani m-am saturat sa tot aștept rolul principal în viata mea, așa că am divorțat. Am plecat atât de ușor și de senin, încât pentru mine divorțul era motiv de băut șampanie.

Cred ca am salvat toate traumele strabunelor mele, care au răbdat în tot felul de căsnicii dubioase și nesatisfăcătoare.

Habar n-am sa povestesc despre ce înseamnă o relație împlinită cu dragoste, sex, protecție, siguranță și respect, dar ore în șir pot sa vorbesc despre ce nu e ok intr-o relație.

O relație între un bărbat și o femeie fără sex, clar nu e relație. O putem numi prietenie, relație sora-frate….orice altceva.

Cu toții suntem ființe sexuale, iar dacă ești într-o relație fără sex, clar nu ești în relația potrivită.

O căsnicie fără sex este o relație nesănătoasă. Lipsa sexului pe termen lung provoacă dezechilibre hormonale majore, care te pot îmbolnăvi, nu mai spun de starea psihologica, puternic afectată.

După asa-zisa mea căsnicie, deși eu o consider orice altceva: parteneriat, relatie de amiciție….am descoperit sexualitatea, apoi trăirea, apoi ceva mult mai înălțător, dar, foarte greu de atins: iubirea transcedentala.

Atunci când trăiești o asemenea înălțare, nimic nu se mai compara cu sentimentul de veșnicie, de fericire, de contopire, de reîntâlnire, de paradis.

Iubirea divină există și este atât de rară si greu de găsit!

Unicul meu sfat! Atunci când simțiți ceva unic și înfiorător de pătrunzător la nivelul întregii ființe, nu va speriați și cel mai important, nu fugiți!

Căsnicia în secolul XXI nu mai e o întreprindere economică: muncim cot la cot, facem copii și ne apărăm de sărăcie.

În secolul XXI relația femeie-bărbat are nevoie de empatie, de conexiunea celor două lumi interioare.

Știu ca avem nevoie de relații ca să evoluăm. Habar n-am cum s-a întâmplat, dar Universul meu interior a devenit atât de bogat și select, încât eu însămi îmi sunt acum suficienta.

Calitatea principiala și bogăția sufletească a celui din fata, are nevoie sa pătrundă adânc în inima mea, pentru ca eu sa-i simt puterea și utilitatea în procesul de dezvoltare.

Copilăria ne lasă ahtiați după protecție și apropiere, alții rămân cu o nevoie uriașă de spațiu și libertate. Femeia are nevoie sa-si exprime forța, iar bărbatul vulnerabilitatea.

Abia când vom deveni cunoscători și dornici de vindecare și evoluție, cred ca putem avea relații realmente fericite și implinitoare.

Până atunci ne vom mulțumi cu relații second-hand sau mai bine, singuri.

În singurătate te dezvolți nesperat de mult și ai mult mai multă satisfacție și liniște comparativ cu o relație, în care te minți ca ești bine.

Destinul a făcut ca în perioada de după divorț sa iau contact cu mai mulți bărbați în zodia Scorpion.

Dacă e o simplă întâmplare? Nu cred!

Raiul și Iadul sunt la un loc, fix asa m-am perceput lângă acești oameni.

Scorpionii au o influenta puternic transformatoare asupra ta. Vorbim despre niște oameni, care oscilează între un curaj nemăsurat și o teamă puternică. Principalele temeri sunt teama de respingere și umilință.

Sunt oameni magnetici, cu capacități intelectuale de excepție, dar care nu se pot opune unor acțiuni josnice. Apoi se simt vinovati de propria atitudine și trec printr-un întreg tumult psihologic.

Practic, instinctul lor este mai presus de capacitatea intelectuală. Acești oameni se hrănesc în principal din emoții.

Cei mai evoluați dintre ei, ajung sa fie apreciați de ” lumea bună „….da, chiar de elită, as putea spune.

Sunt foarte buni în rolul de sfătuitori, consilieri.

Sexualitatea este pentru ei un mit al puterii.

Ei au impresia ca pot supune, domina pe celalalt prin sexualitate în scopul obținerii de favoruri….asa ca au dus sexualitatea la nivel de artă a amorului, crezând ca prin asta vor câștiga totul.

Nu sunt nici pe departe oameni simpli, dimpotrivă sunt extrem de complecși.

Ei văd mai mult decât alți oameni, au scopuri nobile, dar oscilează permanent între dorința de sfințenie și cea de a pedepsi.

Sunt oameni care, din punctul meu de vedere, au de depus eforturi mari pentru a-si găsi locul în această lume.

Primul pas ar fi sa-si construiască o scara a valorilor, pentru ca altfel se autodistrug.

Au de învățat de asemenea sa facă bani, prin propriile eforturi, cu curaj.

Având în vedere ca au inzestrari excepționale, tot ce le rămâne este o aplicație concretă în plan material.

Iubirea, au de învățat IUBIREA.

Pentru ca si-au petrecut mult timp manipuland cu scopul de a-si verifica puterea, acum masca se aruncă.

Dacă nu-si vor arunca masca, vor rămâne pe o treaptă inferioara de evoluție.

Sensibilitatea este ceva prețios, care îți oferă capacitatea de a fi om.

Au nevoie sa-si descopere sentimentul de apartenenta și sa aibă încredere ca pot fi înțeleși. Au nevoie sa învețe sa iubească lumea în general și sa se simtă integrați.

Acest EU l-am avut conștientizat încă de mică. M-a ajutat și mama în aspectul acesta. Mereu îmi spunea, tu ești tu și nu urmezi turma, dacă ai altă părere, fii tu mai deosebita, indiferent ce zice lumea.

A dezvoltat în mine și o doză de narcisism, pentru ca atâta timp cât aveam curaj sa fiu altfel, ma făcea sa ma simt mereu altfel, chiar dacă…ciudată uneori, neadaptata, izolată.

În cadrul relațiilor m-a făcut sa fiu foarte individualista, de aceea eram extrem de nefericită. Intr-o relație ești singur, dacă ești individualist. Lumea mea interioară era doar a mea. N-am reușit pana acum sa creez o integrare a celor doua lumi, strâns conectate, care se influențează și diferențiază în același timp.

Atașamentul sau capacitatea de conectare este viata în sine, bucuria. Asta înseamnă să te simți viu, este cel mai frumos dar al vieții.

Am dezvoltat, am simțit IUBIREA când am născut. Abia atunci am realizat ca există ceva pe această lume mai presus de bani, de carieră, de ambiții de orice fel.

Am început treptat sa simt iubirea nu doar pentru copiii mei, am început sa iubesc viata însăși, oamenii, sa fiu atenta la ce e în jur, am învățat sa ma conectez la sufletele altor oameni.

Pentru ca acest gen de conectare sufletească nu a existat, nu m-am simțit niciodată protejată și în siguranță lângă un bărbat, pentru ca nu am simțit nici un bărbat ca ar fi pentru mine.

Ar fi foarte interesant pentru mine sa pot sa ma simt vreodată protejată și în siguranță lângă cineva.

Foarte mult timp mi-am pus întrebarea: De ce am nevoie de un bărbat?

Uite, răspunsul meu, după mult timp de căutări: protecție și siguranță.

O lume a noastră (NOI) în care sa construim, sa interferam, dar în același timp sa ne păstrăm integralitatea( EU și TU).

Procesul de vindecare are loc în cadrul a doua tipuri de relații: relația de cuplu și relația parinte-copil.

În cea de cuplu lucrurile sunt mult mai profunde, acolo putem cere, putem verbaliza, ne putem răsfața, astfel încât sa ajungem mult mai repede la vindecare.

În relația cu copilul înveți sa dăruiești, aici doar evoluezi. Limbajul aprecierii îl înveți față de tine și față de copil.

Apreciaza-te întâi pe tine și apoi pe copil. Când oferi celuilalt, ii oferi din prea-plin, asa ca umple rezervorul tău, pentru a putea oferi mai departe.

Pentru mine, rana respingerii este atât de puternică, încât se cere a fi vindecată prin tot felul de situații.

Una din întâmplări a fost când copilul meu refuza sa vina cu mine acasă, seara, când îl luam de la grădiniță.

A fost foarte interesanta și dureroasă acea etapă pentru mine. Sa te respingă propriul copil, pe care-l iubești mai mult decât orice pe lume, e ceva extrem de dureros.

Am făcut legatura acelei situații cu rana mea de respingere, dar în același timp eram extrem de bulversata. Am realizat ca și eu o respingeam pe mama, ea pe mine, era ca un fel de răzbunare, deși ne iubeam reciproc foarte mult. Copilul meu m-a pus fix în aceeași situație, însă eu am înțeles un lucru.

Eu nu am cum sa-mi resping copilul, asa cum o face el, eu am datoria sa-l iubesc indiferent de comportamentul lui. Eu sunt mama lui si-l iubesc necondiționat.

A urmat un întreg proces de conștientizare, inclusiv un proces în instanță, unde am luptat pentru drepturile mele și ale copilului.

A trebuit sa lupt pana și pentru iubirea copilului meu, a fost ca și cum mi-am recăpătat copilul după o lunga perioada de timp. Cel mai mare dar de la Dumnezeu e ambiția mea, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Super puterea mea este perseverenta.

Da, 90% din durerea cauzata de cei din jur este din trecut, doar 10% este prezent.

Dacă ne oprim în loc, respiram adânc și facem o serie de conexiuni, toate au o logică.

Odată ce alungam tiparele, fricile, ne creăm o viață mult mai bună, dar totul cu muncă multă și sacrificii.

Pentru mine, scrisul este un mijloc excepțional și, pe deasupra, gratuit de vindecare. Acum, mai mult ca oricând sunt conștientă ca evoluția mea psihologică este busola pentru creșterea copiilor mei, mai puțin este vorba despre comportamentul lor.

Suferința părinților, reprezintă pentru copii o traumă la fel de puternică ca abuzul fizic, psihic sau emoțional îndreptat asupra copilului.

Am intrat în posesia acestei informații după ce băiețelul meu, un suflet extrem de sensibil și emoțional, a fost profund afectat de suferința, pe care, tatăl lui, respectiv fostul meu soț o tot aducea în prim-plan în viata copiilor, pentru ca mama lor, ” o femeie foarte rea” l-a părăsit pe tatăl lor, ” un om fără cusur”.

Băiețelul, care are și o inteligenta peste medie a procesat această durere ca fiind responsabilitatea lui. Neputința de a-si ajuta tatăl îndurerat și ura indusă către propria mamă l-a bulversat pe copil, pana la stadiul în care a început sa aibă comportamente de revoltă și de a-si provoca lui însuși durere.

Își iubea mama, dar în același timp și tatăl și atunci singura soluție a copilului, pe care o vedea potrivită, era ca el sa moară. Toate acestea se întâmplau la vârsta de 5 ani a copilului.

Este foarte bine ca al meu copil si-a exprimat emoțiile, asa ca am acționat cum am știut pentru a opri abuzul la care era supus copilul meu….și sper ca am reușit.

Nu este suficient sa recurgem la simpla manipulare a comportamentului copiilor. Problema e la adult, adultul este cel rănit, cel care are nevoie de vindecare.

Tot ceea ce nu vindecam, devine trauma psihologica, cu care copiii noștri vor pleca de acasă. Manifestările problematice ale unui copil sunt întotdeauna un indicator al unui mediu relațional instabil, ambivalent sau abuziv.

Atunci când părintele se regăsește intr-o cădere psihică, depresie, suferința emoțională, în interacțiunea cu copilul său, adultul nevindecat sufletește devine lipsit de empatie, autocontrol și maturitate.

Nu este vorba de faptul ca adultul nu-si iubește copilul, doar ca suferința sufletească ii blochează luciditatea.

Tot acest comportament nepotrivit al adultului ii provoacă o mare suferința copilului.

Din păcate foarte mulți părinți divorțați reacționează astfel, în detrimentul și defavoarea copiilor, provocandu-le acestora din urma mari traume.

Este ceea ce se traducere în termeni juridici-alienare parentala. Este o chestiune foarte gravă, pe care as vrea sa o vad pe lista de obligații a tuturor părinților divorțați: ” Nu distrugeți copii, denigrand celalalt părinte. Închisoare de la 1….x ani „.

E o chestiune de educație și de bun-simț, care are nevoie sa fie implementată cu forța, pentru cei lipsiți de aceste lucruri.

Unii oameni apar în viata noastră ca o lecție sau ca o binecuvântare. Unii dintre ei te învață să te iubești, alții te învață să iubești.

Toți au un rol, care ne transformă, ne învață, ne bucură sau ne dezamăgesc.

Am învățat sa uit oameni în momentul în care eu am devenit suficientă pentru mine.

Atunci când te simți bine cu tine, cu realizările tale, când ești sigur pe capacitățile tale e foarte ușor sa dai uitării oamenii care te-au rănit, pentru ca ai integrat lecția respectivă.

Nimic nu vine întâmplător în calea ta, motivul îl descoperi mult mai târziu.

Suferința din anumite momente vine tocmai sa te ajute sa treci la următorul nivel.

Ai nevoie de acea treaptă ca un rău necesar pentru a urca pe treptele succesului.

Fiecare durere trebuie analizată pe îndelete, cu cât înțelegi mai mult, cu atât devii mai înțelept.

Nici o iubire adevărată, nici un om potrivit pentru tine nu te face sa suferi cu atâta ușurință. Adevărata iubire nu aduce tristețe, durere și dezamăgire. O iubire adevărată îți dă aripi, nu te pune la pământ.

Acelea sunt doar lecții, care te pregătesc pentru ceea ce ti-e destinat mai târziu în viața.

Onoreaza-i și mulțumește-le și înțelege ca toți oamenii fac atât cât pot, nu neapărat cu intenția de a te răni.

Un om care raneste, el însuși e un cumul de răni deschise, prin urmare acceptarea și uitarea e soluția.

Uită, iartă și concentreaza-ti energia pe ceea ce îți aduce ție liniște și dezvoltare.

Mi-au luat fix 3 ani sa ma vindec după divorț.

Abia acum pot spune cu mana pe inimă ca ma aflu în integralitatea mea emoțională, psihologică și financiară.

Am avut experiențe superficiale , fix cu scopul de a ma descoperi și de a ma vindeca. Da, ai nevoie uneori de aventuri, care sa te ajute sa te cunoști fizic, spiritual, emoțional.

Din toate am învățat câte ceva și au contribuit la dezvoltarea mea în ceea ce sunt acum.

Cel mai important lucru, pe care l-am înțeles este ca sunt valoroasă pe multe laturi, iar materialul din care sunt făcută e clar-material de nevastă.

Fiecare vine cu un scop și un rol, al meu are legătură cu casa, copiii, construcția la comun și mai ales IUBIREA.

A te simți iubit, hrănit și auzit creează stabilitate și asta am încercat în tot acest timp sa le ofer copiilor mei.

Specialitatea mea e latura emoțională, asa ca ma gândesc temeinic la felul în care împart spațiul emoțional între copiii mei și un nou-venit.

Vreau sa evit sa-mi rănesc copiii în vreun fel din punct de vedere emoțional.

Se pare ca mult mai ușor, copiii accepta pe cineva nou în spațiul tatălui, decât în cel al mamei.

Îmi doresc un partener potrivit pentru mine și copiii mei, pentru ca nu vreau sa cad în latura cealaltă de mamă, care se învârte în jurul copiilor, ii pun în tipare de atașament neadecvate atât pe ei, cât și pe mine.

Neavând un partener, am observat, chiar și eu care am capul pe umeri, ca tind sa ma unific prea tare cu copiii și sunt conștientă ca nu e drumul cel bun.

Am planul de a reveni în viata sociala, lucrul acesta ma ajuta sa-mi echilibrez rolul parental.

Nu vreau sa ajung sa înlocuiesc rolul partenerului de cuplu cu ai mei copii. În felul asta as pune o presiune prea mare pe copii și nu asta e scopul pentru care i-am adus pe lume.

Copiii sunt copii, iar eu am nevoie de un partener adult.

Dacă ai mei copii ma vad fericită și nu în capul lor permanent, am șanse sa cresc și eu copii fericiți.

Când se va întâmpla nu știu, dar pentru ca-mi doresc știu sigur ca se va întâmpla și asta în viitorul apropiat.

Cred ca mediul potrivit, pentru o prima întâlnire sa nu aibă loc în casa copiilor, spațiul lor de siguranță, ci undeva în parc, la restaurant cu loc de joacă pentru copii.

Intenționez sa verific etapă cu etapă sentimentele copiilor mei.

Emoțiile au un rol esențial în formarea noastră ca oameni, încurajarea copiilor noștri spre a se exprima, a spune ce simt, ne va ajuta în managementul calității situationale.

Emoțiile neexprimate nu mor niciodată, ele sunt îngropate de vii și vor ieși mai târziu la suprafață sub forme mult mai urâte.

Emoțiile exprimate au darul de a te elibera, de a cauta soluții, de a fi sincer cu tine în fiecare moment. Este cel mai bun ghid, pe care-l poți avea atunci când ai de luat decizii importante.

Într-adevăr, în chestiunile mici, ghidarea la nivel mental este varianta câștigătoare.

Din experienta mea proprie am observat ca, cu cât un om arată mai perfect la exterior, cu atât are mai mulți demoni în interior.

Am ajuns, așadar, sa fiu sceptica referitor la persoanele care nu spun niciodată ce simt, ce vor, ce intenționează.

Astfel de persoane s-au dovedit un soi pervers de oameni iubitori ai propriilor interese și care funcționează pe principiul: „Mie, ce-mi iese?”

Este mult mai simplu sa construiești cu un om, care-ti este asemănător, cu care poți construi un pod comun, prin care sa ajungeți unul la celălalt, sa fiți mai apropiați.

Căutați mereu adultul în fața voastră, nu copilul, cu el nu aveți ce construi.

Emoțiile nu produc durere, ci faptul ca le negam.

Cei care refuză să-și exprime emoțiile sunt acei adulți imaturi, care în principiu, nu au ce căuta intr-o relație de cuplu bazată pe intimitate. Felul lor de a-si reprima emoțiile, va crea un dezastru emoțional pentru partener.

Am divorțat și lucrul acesta a scos din mine tot ce e mai frumos și mai bun: pacea, bunătatea, răbdarea, capacitatea de rezilienta și IUBIREA.

Pentru mine casa și copiii au fost dintotdeauna marile mele nevoi, nicidecum dorințe. Copiii și casa confortabila, curata și ordonată sunt principalele elemente, care ma definesc. Fără orice as putea sa trăiesc, dar cele două dau sens real vieții mele, ma bucura și ma împlinesc până-n adâncul sufletului.

Imediat după nașterea copiilor am decis sa divorțez, pentru ca am realizat ca o relație, în care domnește cearta constantă, abuzul psihologic, nevoia de evitare și LIPSA IUBIRII nu reprezintă mediul potrivit în care sa se dezvolte copiii mei.

Pentru copiii mei îmi doresc o casă nu doar frumoasa, dar și un mediu sigur și liniștit.

Copiii mei vor duce în viata lor amprenta mediului in care s-au dezvoltat și exemplul din casă. Pur și simplu, am refuzat ca ai mei copii sa asiste la certuri, la furie, la tumultul acesta emoțional, care nu face bine nimănui.

Eu am avut o astfel de copilărie, care m-a marcat profund, iar la maturitate a condus la instalarea depresiei, la reactivitate excesivă și la interiorizarea și inhibarea sentimentelor.

Băiețelul meu a fost afectat de divorț, fetița nu foarte tare(1.5 ani). Totuși fiind foarte mici, 1.5 ani și 3.5 ani, s-au recuperat rapid, copiii au o rezilienta crescută după divorț.

Nu e bine sa ne creștem copiii în relații fără iubire, cu conflicte, asa cum nu e bine nici sa ne prefacem ca totul e frumos, deși realitatea e alta.

Iubirea, acest sentiment minunat și profund este singura motivație, pentru care eu m-as mai recăsători vreodată. Este fundația, pe care o consider absolut necesară pentru o familie solidă și o viață sănătoasă.

Nu vreau o simplă relație, vreau o conexiune divină si un exemplu bun pentru copiii mei.

Este singura varianta, care poate primi vreodată aprobare, pentru a ma însoți în viitorul meu, orice altă variantă n-are nici o șansă.

O femeie puternică nu e cea care îndură suferința, ci cea care pleacă la timp!