Procesul de vindecare are loc în cadrul a doua tipuri de relații: relația de cuplu și relația parinte-copil.

În cea de cuplu lucrurile sunt mult mai profunde, acolo putem cere, putem verbaliza, ne putem răsfața, astfel încât sa ajungem mult mai repede la vindecare.

În relația cu copilul înveți sa dăruiești, aici doar evoluezi. Limbajul aprecierii îl înveți față de tine și față de copil.

Apreciaza-te întâi pe tine și apoi pe copil. Când oferi celuilalt, ii oferi din prea-plin, asa ca umple rezervorul tău, pentru a putea oferi mai departe.

Pentru mine, rana respingerii este atât de puternică, încât se cere a fi vindecată prin tot felul de situații.

Una din întâmplări a fost când copilul meu refuza sa vina cu mine acasă, seara, când îl luam de la grădiniță.

A fost foarte interesanta și dureroasă acea etapă pentru mine. Sa te respingă propriul copil, pe care-l iubești mai mult decât orice pe lume, e ceva extrem de dureros.

Am făcut legatura acelei situații cu rana mea de respingere, dar în același timp eram extrem de bulversata. Am realizat ca și eu o respingeam pe mama, ea pe mine, era ca un fel de răzbunare, deși ne iubeam reciproc foarte mult. Copilul meu m-a pus fix în aceeași situație, însă eu am înțeles un lucru.

Eu nu am cum sa-mi resping copilul, asa cum o face el, eu am datoria sa-l iubesc indiferent de comportamentul lui. Eu sunt mama lui si-l iubesc necondiționat.

A urmat un întreg proces de conștientizare, inclusiv un proces în instanță, unde am luptat pentru drepturile mele și ale copilului.

A trebuit sa lupt pana și pentru iubirea copilului meu, a fost ca și cum mi-am recăpătat copilul după o lunga perioada de timp. Cel mai mare dar de la Dumnezeu e ambiția mea, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Super puterea mea este perseverenta.

Da, 90% din durerea cauzata de cei din jur este din trecut, doar 10% este prezent.

Dacă ne oprim în loc, respiram adânc și facem o serie de conexiuni, toate au o logică.

Odată ce alungam tiparele, fricile, ne creăm o viață mult mai bună, dar totul cu muncă multă și sacrificii.

Pentru mine, scrisul este un mijloc excepțional și, pe deasupra, gratuit de vindecare. Acum, mai mult ca oricând sunt conștientă ca evoluția mea psihologică este busola pentru creșterea copiilor mei, mai puțin este vorba despre comportamentul lor.

Suferința părinților, reprezintă pentru copii o traumă la fel de puternică ca abuzul fizic, psihic sau emoțional îndreptat asupra copilului.

Am intrat în posesia acestei informații după ce băiețelul meu, un suflet extrem de sensibil și emoțional, a fost profund afectat de suferința, pe care, tatăl lui, respectiv fostul meu soț o tot aducea în prim-plan în viata copiilor, pentru ca mama lor, ” o femeie foarte rea” l-a părăsit pe tatăl lor, ” un om fără cusur”.

Băiețelul, care are și o inteligenta peste medie a procesat această durere ca fiind responsabilitatea lui. Neputința de a-si ajuta tatăl îndurerat și ura indusă către propria mamă l-a bulversat pe copil, pana la stadiul în care a început sa aibă comportamente de revoltă și de a-si provoca lui însuși durere.

Își iubea mama, dar în același timp și tatăl și atunci singura soluție a copilului, pe care o vedea potrivită, era ca el sa moară. Toate acestea se întâmplau la vârsta de 5 ani a copilului.

Este foarte bine ca al meu copil si-a exprimat emoțiile, asa ca am acționat cum am știut pentru a opri abuzul la care era supus copilul meu….și sper ca am reușit.

Nu este suficient sa recurgem la simpla manipulare a comportamentului copiilor. Problema e la adult, adultul este cel rănit, cel care are nevoie de vindecare.

Tot ceea ce nu vindecam, devine trauma psihologica, cu care copiii noștri vor pleca de acasă. Manifestările problematice ale unui copil sunt întotdeauna un indicator al unui mediu relațional instabil, ambivalent sau abuziv.

Atunci când părintele se regăsește intr-o cădere psihică, depresie, suferința emoțională, în interacțiunea cu copilul său, adultul nevindecat sufletește devine lipsit de empatie, autocontrol și maturitate.

Nu este vorba de faptul ca adultul nu-si iubește copilul, doar ca suferința sufletească ii blochează luciditatea.

Tot acest comportament nepotrivit al adultului ii provoacă o mare suferința copilului.

Din păcate foarte mulți părinți divorțați reacționează astfel, în detrimentul și defavoarea copiilor, provocandu-le acestora din urma mari traume.

Este ceea ce se traducere în termeni juridici-alienare parentala. Este o chestiune foarte gravă, pe care as vrea sa o vad pe lista de obligații a tuturor părinților divorțați: ” Nu distrugeți copii, denigrand celalalt părinte. Închisoare de la 1….x ani „.

E o chestiune de educație și de bun-simț, care are nevoie sa fie implementată cu forța, pentru cei lipsiți de aceste lucruri.

Unii oameni apar în viata noastră ca o lecție sau ca o binecuvântare. Unii dintre ei te învață să te iubești, alții te învață să iubești.

Toți au un rol, care ne transformă, ne învață, ne bucură sau ne dezamăgesc.

Am învățat sa uit oameni în momentul în care eu am devenit suficientă pentru mine.

Atunci când te simți bine cu tine, cu realizările tale, când ești sigur pe capacitățile tale e foarte ușor sa dai uitării oamenii care te-au rănit, pentru ca ai integrat lecția respectivă.

Nimic nu vine întâmplător în calea ta, motivul îl descoperi mult mai târziu.

Suferința din anumite momente vine tocmai sa te ajute sa treci la următorul nivel.

Ai nevoie de acea treaptă ca un rău necesar pentru a urca pe treptele succesului.

Fiecare durere trebuie analizată pe îndelete, cu cât înțelegi mai mult, cu atât devii mai înțelept.

Nici o iubire adevărată, nici un om potrivit pentru tine nu te face sa suferi cu atâta ușurință. Adevărata iubire nu aduce tristețe, durere și dezamăgire. O iubire adevărată îți dă aripi, nu te pune la pământ.

Acelea sunt doar lecții, care te pregătesc pentru ceea ce ti-e destinat mai târziu în viața.

Onoreaza-i și mulțumește-le și înțelege ca toți oamenii fac atât cât pot, nu neapărat cu intenția de a te răni.

Un om care raneste, el însuși e un cumul de răni deschise, prin urmare acceptarea și uitarea e soluția.

Uită, iartă și concentreaza-ti energia pe ceea ce îți aduce ție liniște și dezvoltare.

Mi-au luat fix 3 ani sa ma vindec după divorț.

Abia acum pot spune cu mana pe inimă ca ma aflu în integralitatea mea emoțională, psihologică și financiară.

Am avut experiențe superficiale , fix cu scopul de a ma descoperi și de a ma vindeca. Da, ai nevoie uneori de aventuri, care sa te ajute sa te cunoști fizic, spiritual, emoțional.

Din toate am învățat câte ceva și au contribuit la dezvoltarea mea în ceea ce sunt acum.

Cel mai important lucru, pe care l-am înțeles este ca sunt valoroasă pe multe laturi, iar materialul din care sunt făcută e clar-material de nevastă.

Fiecare vine cu un scop și un rol, al meu are legătură cu casa, copiii, construcția la comun și mai ales IUBIREA.

A te simți iubit, hrănit și auzit creează stabilitate și asta am încercat în tot acest timp sa le ofer copiilor mei.

Specialitatea mea e latura emoțională, asa ca ma gândesc temeinic la felul în care împart spațiul emoțional între copiii mei și un nou-venit.

Vreau sa evit sa-mi rănesc copiii în vreun fel din punct de vedere emoțional.

Se pare ca mult mai ușor, copiii accepta pe cineva nou în spațiul tatălui, decât în cel al mamei.

Îmi doresc un partener potrivit pentru mine și copiii mei, pentru ca nu vreau sa cad în latura cealaltă de mamă, care se învârte în jurul copiilor, ii pun în tipare de atașament neadecvate atât pe ei, cât și pe mine.

Neavând un partener, am observat, chiar și eu care am capul pe umeri, ca tind sa ma unific prea tare cu copiii și sunt conștientă ca nu e drumul cel bun.

Am planul de a reveni în viata sociala, lucrul acesta ma ajuta sa-mi echilibrez rolul parental.

Nu vreau sa ajung sa înlocuiesc rolul partenerului de cuplu cu ai mei copii. În felul asta as pune o presiune prea mare pe copii și nu asta e scopul pentru care i-am adus pe lume.

Copiii sunt copii, iar eu am nevoie de un partener adult.

Dacă ai mei copii ma vad fericită și nu în capul lor permanent, am șanse sa cresc și eu copii fericiți.

Când se va întâmpla nu știu, dar pentru ca-mi doresc știu sigur ca se va întâmpla și asta în viitorul apropiat.

Cred ca mediul potrivit, pentru o prima întâlnire sa nu aibă loc în casa copiilor, spațiul lor de siguranță, ci undeva în parc, la restaurant cu loc de joacă pentru copii.

Intenționez sa verific etapă cu etapă sentimentele copiilor mei.

Emoțiile au un rol esențial în formarea noastră ca oameni, încurajarea copiilor noștri spre a se exprima, a spune ce simt, ne va ajuta în managementul calității situationale.

Emoțiile neexprimate nu mor niciodată, ele sunt îngropate de vii și vor ieși mai târziu la suprafață sub forme mult mai urâte.

Emoțiile exprimate au darul de a te elibera, de a cauta soluții, de a fi sincer cu tine în fiecare moment. Este cel mai bun ghid, pe care-l poți avea atunci când ai de luat decizii importante.

Într-adevăr, în chestiunile mici, ghidarea la nivel mental este varianta câștigătoare.

Din experienta mea proprie am observat ca, cu cât un om arată mai perfect la exterior, cu atât are mai mulți demoni în interior.

Am ajuns, așadar, sa fiu sceptica referitor la persoanele care nu spun niciodată ce simt, ce vor, ce intenționează.

Astfel de persoane s-au dovedit un soi pervers de oameni iubitori ai propriilor interese și care funcționează pe principiul: „Mie, ce-mi iese?”

Este mult mai simplu sa construiești cu un om, care-ti este asemănător, cu care poți construi un pod comun, prin care sa ajungeți unul la celălalt, sa fiți mai apropiați.

Căutați mereu adultul în fața voastră, nu copilul, cu el nu aveți ce construi.

Emoțiile nu produc durere, ci faptul ca le negam.

Cei care refuză să-și exprime emoțiile sunt acei adulți imaturi, care în principiu, nu au ce căuta intr-o relație de cuplu bazată pe intimitate. Felul lor de a-si reprima emoțiile, va crea un dezastru emoțional pentru partener.

Am divorțat și lucrul acesta a scos din mine tot ce e mai frumos și mai bun: pacea, bunătatea, răbdarea, capacitatea de rezilienta și IUBIREA.

Pentru mine casa și copiii au fost dintotdeauna marile mele nevoi, nicidecum dorințe. Copiii și casa confortabila, curata și ordonată sunt principalele elemente, care ma definesc. Fără orice as putea sa trăiesc, dar cele două dau sens real vieții mele, ma bucura și ma împlinesc până-n adâncul sufletului.

Imediat după nașterea copiilor am decis sa divorțez, pentru ca am realizat ca o relație, în care domnește cearta constantă, abuzul psihologic, nevoia de evitare și LIPSA IUBIRII nu reprezintă mediul potrivit în care sa se dezvolte copiii mei.

Pentru copiii mei îmi doresc o casă nu doar frumoasa, dar și un mediu sigur și liniștit.

Copiii mei vor duce în viata lor amprenta mediului in care s-au dezvoltat și exemplul din casă. Pur și simplu, am refuzat ca ai mei copii sa asiste la certuri, la furie, la tumultul acesta emoțional, care nu face bine nimănui.

Eu am avut o astfel de copilărie, care m-a marcat profund, iar la maturitate a condus la instalarea depresiei, la reactivitate excesivă și la interiorizarea și inhibarea sentimentelor.

Băiețelul meu a fost afectat de divorț, fetița nu foarte tare(1.5 ani). Totuși fiind foarte mici, 1.5 ani și 3.5 ani, s-au recuperat rapid, copiii au o rezilienta crescută după divorț.

Nu e bine sa ne creștem copiii în relații fără iubire, cu conflicte, asa cum nu e bine nici sa ne prefacem ca totul e frumos, deși realitatea e alta.

Iubirea, acest sentiment minunat și profund este singura motivație, pentru care eu m-as mai recăsători vreodată. Este fundația, pe care o consider absolut necesară pentru o familie solidă și o viață sănătoasă.

Nu vreau o simplă relație, vreau o conexiune divină si un exemplu bun pentru copiii mei.

Este singura varianta, care poate primi vreodată aprobare, pentru a ma însoți în viitorul meu, orice altă variantă n-are nici o șansă.

O femeie puternică nu e cea care îndură suferința, ci cea care pleacă la timp!

Au trecut 3 ani, de când clădesc ceea ce se cheamă familie monoparentala, eu și cei doi copii ai mei.

Dacă la acel moment traversam cea mai mare frică a mea: Cum ma voi descurca financiar, cu oboseala, cu spațiul?…acum pot spune cu mândrie ca m-am descurcat și mai mult, am căpătat încredere în capacitățile mele nesperat de mult.

Toată situația asta a fost o reală provocare și proba de curaj a vieții mele. Foarte devreme mi-am dat seama că ai mei copii vor creste cu imaginea și exemplul relației mele cu tatăl și lucrul respectiv le va marca modul în care vor înțelegere iubirea și relațiile.

Asa cum eu am urmat tiparul familiei de proveniență, exact la fel s-ar fi întâmplat și în cazul lor.

Sunt o familista convinsa, iar dorința de a construi o familie completă nu s-a sincronizat cu construcția unei familii fericite.

Între o familie completa, dar disfunctionala și una monoparentala în care sa domnească iubirea și pacea, am ales-o pe cea din urmă.

Sunt momente de oboseala, de stres, de lipsa de repere, de provocări.

Când ma confrunt cu emoțiile acestea copleșitoare, îmi aduc aminte ca a fost alegerea mea. Sunt conștientă ca trec prin mai multe provocări decât familiile, unde există și tatăl.

Odată cu trecerea timpului sentimentele de durere, de neîncredere devin mai puțin intense…nu cred ca dispar, ci doar ma obișnuiesc cu ele.

Relația mea cu tatăl copiilor era îngrozitor de gestionat, astfel ca sentimentul de eliberare dintr-o relație atât de nocivă și toxică, mi-a creat un sentiment de renaștere permanentă pe parcursul celor 3 ani.

Ca un secret al stabilității mele emoționale, în tot acest timp, am fost perfect conștientă ca eu sunt nr 1 în familia mea monoparentala.

Știu ca suna ca un fel de ” mama denaturata”, dar copiii fiind mici, mi-am permis sa-mi acord foarte multă iubire de sine.

Am căutat sprijin emoțional de fiecare dată când simțeam ca-mi fuge pământul de sub picioare, am făcut incursiuni în partea aceasta de spiritual și astrologie, mi-am îmbunătățit sănătatea foarte mult, am avut grijă permanent de felul cum arat, am citit, mi-am îmbogățit cunoștințele pe mai multe domenii, inclusiv parenting.

Mi-a fost relativ ușor pentru ca eu am pornit din start dintr-un punct de câștig al acestei situații, nicidecum de pierdere.

Da, bineînțeles, copiii au fost afectați de divorț, mai ales băiețelul meu, dar despre asta vom vorbi în alt articol.

Nu mai este un secret, faptul ca am darul de a vedea dincolo de oameni și de a-i pune față în față cu propriile slăbiciuni. Întotdeauna am știut sa apăs butoane, pe care bărbații din viata mea le credeau secrete. Cred ca e un fel de misiune, pur și simplu nu ma pot abține și chiar dacă ma abțin, se aliniază astrele, astfel încât, sa devin ucigașă pentru credințele și valorile lor greșite. Mulți oameni nici nu realizează cât de mult rău își fac lor insile.

Rațiunea acestor oameni este pervertita, se lasă prada impulsurilor emoționale , se azvârla efectiv în afara adevărului.

Darul rațiunii este un mod sigur de ghidare intr-o viață de muritor.

Unii oameni sunt nefericiți, nu pentru ca sunt lipsiți de plăcere, ci chiar din cauza plăcerii.

Plăcerea caută zone ascunse, umbroase, nu dispune de spațiu, se consuma rapid și urmează dezgustul . Nu poate fi ceva stabil, ceva ce vine și trece atât de iute.

Sa fii sclavul plăcerii, sa te lași dominat de plăcerile ocazionale ale corpului, sa te lași stăpânit de evenimente exterioare înseamnă lipsa de control asupra propriei vieți.

Un bărbat echilibrat și ordonat este în armonie cu el însuși, va avea o judecata pe care te poți bizui….știi ca omul acela nu este alunecos, va respecta decizii și nu va face lucruri neprevazute.

Aroganța, părerea prea bună despre sine, îngâmfarea, iubirea pentru propriile interese, trufia, toate sunt menite sa aparțină unui suflet lanced, trântor și pueril.

A fi virtuos tine atenția trează și evaluează plăcerile înainte de a le accepta.

Fii cumpătat, bărbate!

Când ma uit în urmă, realizez cât timp am pierdut eu cu disputele conjugale, cu relații superficiale, știam din start ca sunt pe perioada super-determinata, cu angajați, pe care știam ca nu-i voi păstra din diverse motive, cu clienți, pe care-i suportam cu greu și care îmi făceau viata grea.

Am realizat ca trăiam ca și cum as fi nemuritoare. Abia când am conștientizat aspectul legat de scurtimea vieții, am început sa trăiesc mai profund pe interior, sa selectez cu atenție oamenii, care merită să ocupe spațiu și timp în viata mea.

O lecție importanta este sa înțelegem ca scopul nu e sa stam legați de oameni și situații neconforme cu valorile noastre, pentru ca astfel, devenim efectiv prizonieri in viata noastră.

Mintea împrăștiata in mii de direcții nu accepta nimic mai in adânc. Ca sa poți sa fii și mai focusat pe tine și obiectivele tale ai nevoie de calitate, nu de cantitate.

Îmi urgentam viata către viitor, neștiind sa savurez prezentul.

E incredibil de plăcut sa te oprești din goana de mai mult, mai bine și sa te bucuri de copii, de casă, de angajatele care te susțin, de clienții, care te întâmpina cu zâmbetul pe buze.

De un timp încoace îmi îmbrățișez întotdeauna angajatele când le vad. S-a schimbat totul de când ofer îmbrățișări oamenilor, de când ma bucur de lucruri mici, de când abordez necunoscuți cu un simplu: Bună! Ma numesc Delia!…

Fericirea chiar sta în lucruri mici și chiar e în interiorul tău. Am atâta iubire de oferit lumii, iar eu o țineam capturata intr-o mare nefericire.

Este incredibil cât de mare e diferența între a trăi și a exista! Este și mai incredibil sa te identifici cu destinul tău, cu menirea ta, cu calea sufletului tău.

Au trecut 3 ani de la divorț, cea mai înfloritoare perioadă din viata mea.

Îmi încep ziua prin a-i mulțumi lui Dumnezeu ca mi-a dat curaj sa iau cea mai buna decizie din viata mea. A fost momentul când am decis încheierea unui ciclu karmic, care mi-a dat mari batai de cap.

În perioada aceasta de 3 ani, am învățat cât n-am învățat pana la 33 ani.

Ambițioasă cum ma știu, am făcut tot ce-a ținut de mine sa ma transform…și cred ca am reușit. Azi, 16 iunie 2023, ma simt excelent: emoțional, financiar și spiritual.

2023 a început cu împlinirea unui mare vis, mi-am achiziționat casa la care am visat. Am descoperit în mine o forță și o ambiție, pe care nici eu n-o bănuiam.

Recunosc, sunt mândră de mine și de realizările mele obținute prin munca mea, prin sacrificii , pe care nu oricine le conștientizează și n-are sens sa le aștern aici.

Au fost 3 ani plini de relații superficiale, de evenimente ciudate, de dezvoltare emoțională și spirituala, foarte multe lecții, care au avut menirea sa ma învețe cea mai importantă lecție, una la care eram corigenta: lecția valorii.

Atât de mult suferisem în trecut de lipsa valorii de sine, de frica de a spune NU, încât acum am devenit foarte bună la a spune NU.

Și, pentru ca îmi doresc o relație excelentă, am început cu un plan simplu: refuz sa ma implic în orice relație, care știu ca nu ma duce către obiectivul meu, sunt selectivă cu timpul meu( pe care prefer sa-l investesc în dezvoltarea mea, ca să găsesc persoana potrivita, trebuie sa fiu persoana potrivita, pentru ca nu vreau pe oricine, orice, oricum).

Nu mi-a plăcut niciodată sa trăiesc la întâmplare și fiecare obiectiv a început cu un plan. După ce m-am pregătit în prealabil, am ajuns de la etajul 2, la etajul 9. Etajul 9 era cel la care trebuia sa urc.

Acum sunt pregătită din toate punctele de vedere pentru relația magică, la care am visat.

Totul în viață, începe cu un vis. Visez acum la compatibilitatea aceea emoțională, care nu e pe toate drumurile.

Vreau totul de la viață!