El nu spune tot, dar eu simt tot

El nu spune tot, dar eu simt tot.
Există tăceri care spun mai mult decât o mie de cuvinte.

Există priviri ocolite, răspunsuri întârziate, mesaje care lasă goluri în suflet. Nu e nevoie să-mi spună tot – pentru că eu simt. În gesturile lui, în felul în care respiră, în modul în care se ascunde după ironii sau vorbe aruncate în joacă, eu simt ceea ce nu vrea sau nu poate să spună.

Nu e vorba doar de minciuni. Uneori, ceea ce doare mai tare sunt jumătățile de adevăr. O alegere conștientă de a nu spune tot, poate din frică, poate din rușine, poate pentru că nu știe cum să gestioneze durerea sau conflictele. Dar în mine, totul se înregistrează ca un radar emoțional fin: o vibrație, o absență subtilă, o energie care trădează realitatea.

Și atunci mă întreb: de ce aleg să rămân? De ce iubesc un om care se teme de sinceritate?

Răspunsul nu e simplu. Poate pentru că, dincolo de toate, îl iubesc cu o iubire care nu cere perfecțiune, ci prezență. Îl iubesc cu blândețea unei femei care înțelege că și bărbații au răni. Cu intuiția unei inimi care a învățat să citească printre rânduri. Cu maturitatea unei femei care nu are nevoie de declarații grandioase, ci de adevăr.

Dar iubirea nu poate crește într-o grădină a tăcerilor. La un moment dat, adevărul nespus devine o povară.

Și chiar dacă simt tot, chiar dacă pot înțelege, tot ce-mi doresc este ca el să aleagă să nu se mai ascundă. Să înțeleagă că iubirea adevărată nu cere perfecțiune, ci curaj. Curajul de a fi vulnerabil, de a spune ce doare, ce frământă, ce nu merge.

Pentru că eu simt tot, dar nu vreau să port povara singură. Vreau să construim împreună, nu pe presupuneri, ci pe sinceritate. Vreau să știu că dacă aleg să rămân, o fac într-un spațiu al încrederii, nu al ghicitorilor.
El nu spune tot. Dar poate, într-o zi, o va face. Până atunci, eu simt. Și iubesc. Dar iubirea nu trebuie să fie orbă – ea vede și ceea ce nu se spune.