Au citit acest post: 2

Trezirea nu este un foc de artificii.
Este o rană care refuză să se mai închidă cu minciună.
Este momentul în care viața, așa cum ai cunoscut-o, își pierde sensul, iar din cenușa durerii începi să cauți adevărul – nu cel spus de alții, ci acela care îți pulsează în piept, neîmblânzit.

O conștiință trezită nu este neapărat liniștită.
Este vie.
Simte mai profund, iubește mai curat, vede mai clar.
O conștiință trezită nu mai suportă compromisurile care otrăvesc sufletul.
Știe că liniștea cumpărată cu prețul sufocării nu este pace, ci negare.
Și știe că adevărul doare – dar vindecă.

Când te trezești, îți dai seama că ai trăit ani de zile după reguli scrise de alții.
Ai dus poveri care nu-ți aparțineau. Ai iubit oameni care te iubeau doar când erai mică, tăcută și fără nevoi. Ai confundat atașamentul cu loialitatea, și frica de singurătate cu iubirea.

Dar într-o zi, ceva se rupe.
Poate o lacrimă care cade altfel.
Poate un vis care arde prea tare.
Poate un copil care te privește cu ochii sufletului tău și îți cere, fără vorbe, să nu-i dai mai departe suferința moștenită.

Și atunci spui „Gata”.
Nu pentru că e ușor. Ci pentru că e necesar.
În clipa aceea devii altceva: femeia care alege să nu se mai mintă.
Mama care rupe lanțul.
Omul care își caută chipul sub toate măștile.
Sufletul care își amintește de ce a venit aici.

Conștiința trezită nu mai caută perfecțiunea.
Caută autenticitatea.
Și nu mai cere iubire.
Devine iubire.
Și în tăcerea dintre două respirații își găsește libertatea.