M-am nascut in 1986, anul in care decretul dat de Nicolae Ceaușescu prin care erau interzise avorturile inasprea si mai profund politica comunistă referitoare la urmarirea femeilor gravide, pentru ca orice intentie a acestora de a-si provoca intreruperea sarcinii sa fie exclusa.
1986 este anul in care am fost conceputa, anul in care m-am născut si totodată -Anul Decreteilor, cum se mai spunea, generația mea fiind una din cele mai numeroase.
Mama avea 42 ani, tata 49, mai existau inaintea mea 4 frati( 3 baieti si o fata). In acest context e lesne de înțeles ca bucurie prea mare la aflarea veștii unei noi sarcini n-a existat. Singura care s-a bucurat a fost sora mea, care satula probabil de atatia frați isi dorea o sora.
Intreaga mea copilarie s-a desfășurat pe fundalul informațiilor potrivit carora eu as juca rolul unei intruse nedorite, dar cumva Dumnezeu prin caile lui miraculoase a spart toate barierele si m-a aruncat in sanul acestei familii, pentru care nu eram decat o povară.
Mi-aduc aminte ca mergeam cu mama in diverse locuri si ne intalneam cu tantici din sat, care o opreau la discutii pe mama si toata durata conversației avea un singur subiect:” Vai, Veto( asa ii spuneau mamei), vezi ce fata frumoasa ai…si cate eforturi ai facut sa scapi de ea, ea o sa fie ajutorul tau la bătrânețe!”
Cand imi auzeau urechile scenariul asta, efectiv imi venea sa izbucnesc in plans si sa intru in pământ. Nu-mi amintesc cati ani aveam, dar tot ce stiu este ca eram foarte afectată si odata cu trecerea anilor am facut tot ce-am putut sa inchid durerea cat mai adanc in sufletul meu.
In familia in care am nimerit ca sa zic asa, am fost totusi tratata bine, pentru ca aveam o personalitate atat de puternica incat stiam sa-mi cer drepturile, eram destul de rebela, dar in acelasi timp suficient de motivată sa fug cat mai departe de locul natal.
Exista in aer o diferență pe care o resimteam, nu eram pe picior de egalitate cu ceilalți frați, dar nu ma interesa atat de mult, pentru ca eu imi doream doar sa plec cat mai departe de casa părintească. Psihologic, acum inteleg, ca voiam sa fug de durere, de locul pe care-l consideram sursa mea de alimentare a zbuciumului sufletesc.
Ei bine, nu degeaba se spune ca traumele copilariei ne marcheaza in viata de adult si inconstient cautam sa ne legam de oamenii care ne plasează in aceleasi situatii dureroase pana reusim sa constientizam tiparele, durerile, elementele pe care trebuie sa le vindecam.
Aceasta rana a respingerii, care ma urmărește inca din pântecul mamei, intr-un mod extrem de profund, avea mai tarziu sa se manifeste in relatiile mele romantice.
Absolut toate relațiile pe care le-am avut pana acum au fost cu persoane de sex masculin, care m-au respins, m-au devalorizat, m-au criticat, m-au atacat violent din punct de vedere emoțional, au tinut cu tot dinadinsul sa-mi arate ca nu sunt demnă de a fi iubită, ca nici nu merit sa fiu iubita( sunt neiubibila, mi-a spus cineva), ca nu va mai vrea nimeni sa fie cu mine, au incercat sa-mi faca rau in multe moduri pe care ei le-au considerat oportune.
Foarte profund am simtit aceste atacuri la nivel emotional, in prima faza am simtit multa furie, apoi am plans, m-am descărcat, pentru ca ulterior sa constientizez legăturile cu perioada copilariei.
M-am oprit in loc si am incercat sa-mi simt durerea facand rememorări. Am realizat ca nu relatiile romantice ma afectau in mod real, nu respingerea acestor bărbați, ci mama .
Acolo, in copilarie, relatia cu mama, faptul ca nu m-a vrut, faptul ca m-am simtit respinsa, abandonată, devalorizata, pentru ca nu eram pe acelasi nivel cu fratii mei, chiar ma simteam atacată de fratii mei, care beneficiau de mai multa atentie din partea mamei, ii consideram un fel de inamici.
Am realizat aceste legaturi odata cu ultima relație, care m-a afectat la un nivel extrem de profund. Omul acela mi-a descris cu subiect si predicat toata povestea, a infipt cu sete un cutit fix in locul cel mai dureros din sufletul meu, a fost o punere in scena a ranii mele de respingere atat de real si puternic incat n-aveam cum sa nu ma apuc sa fac sapaturi. Parca nimeni pana acum nu si-a facut atat de bine treaba aceasta murdară, dar atat de necesară, pentru ca eu sa pot trece la nivelul urmator in viata mea.
Nu-i urati pe cei care va fac rau, dimpotrivă multumiti-le si cereti sa fie binecuvantati, iertati-i.
Linistea sufletească vine odata cu eliberarea resentimentelor, prin constientizare, prin spargerea credințelor limitative, tiparelor predate in sanul familiei de origine.
Sunt convinsa mai mult ca oricând ca destinul meu va capata noi dimensiuni, favorabile mie si evoluției mele.
Am învățat sa-mi pun intrebari, sa nu mai dau vina pe alții, ce fac ceilalți e treaba lor, dar ce mi se întâmplă mie, e doar despre mine si intra in aria mea de responsabilitate ce las sa ma afecteze si ce nu. Atitudinea pe care trebuie sa o adopt este cea care ma tine puternică, ambițioasă si orientată spre rezultate pozitive.
Ce gandesc, ce spun, ce simt determina ceea ce se întâmplă cu mine, iar eu pot controla acest lucru, pentru ca eu sunt singura stapana pe viata mea.