Categorie: Relatii (Page 2 of 32)

Când ne alegem pe noi, lumea nu se sfârșește. Începe.

Am fost crescuți să credem că iubirea înseamnă să pui pe altul pe primul loc. Să te dai la o parte. Să sacrifici. Să rabzi. Să taci. Că dacă alegi pe altcineva înaintea ta, e nobil. Că dacă spui „nu mai pot”, e egoism.

Așa că am tot amânat. Pe noi. Pe dorințele noastre. Pe liniștea noastră. Am spus „da” când ne sfâșia „nu-ul” în piept. Am stat când ne era clar că am plecat deja în suflet. Am iertat când nu ni s-a cerut iertare și am dăruit când inima noastră era în agonie.

Dar vine o zi.

O zi în care ceva se rupe și, în același timp, se așază. O zi în care nu mai poți. Și nu pentru că ești slab. Ci pentru că, în sfârșit, ești sincer.

Și în acea zi alegi. Pe tine.
Și nu, lumea nu se sfârșește.

Lumea abia atunci începe.

Începe liniștea.

Nu mai trăiești în frică, în vină sau în compromis. Nu mai faci pe plac doar ca să fii iubit. Nu te mai minți că „merge și așa”. Respiri altfel. Dormi altfel. Te trezești altfel.

Pentru prima oară, ești tu cu tine. Și ești bine.

Începe adevărul.

Nu te mai prefaci că nu te doare. Nu te mai convingi că e normal să te simți invizibil. Nu mai cauți scuze pentru absențe repetate sau pentru o iubire care îți cere să te distrugi ca să supraviețuiască ea.

Înveți să spui: „Asta nu mi se potrivește.” Și pleci. Nu cu ură. Ci cu claritate. Cu respect de sine.

Începe puterea.

Când te alegi, nu devii rece. Devii vie. Devii întreagă.

Nu mai accepți relații în care te simți în plus. Nu mai trimiți mesaje la care ți-e teamă că nu ți se va răspunde. Nu mai stai lângă oameni care nu te aleg cu toată inima lor.

Când te alegi pe tine, nu renunți la iubire.

Renunți la confuzia cu care ai fost învățată să o confunzi.

Adevărata iubire nu te cere pe bucăți. Nu te cere flămândă, umilă, pusă pe pauză. Adevărata iubire te vede. Te respectă. Te include.

Și totul începe cu o alegere.

Aleg să nu mă mai pierd în nimeni.
Aleg să nu mă mai abandonez pe mine.
Aleg să-mi fiu loială, și sinceră, și prezentă.
Aleg să nu mai trăiesc în așteptarea unui mesaj, a unei decizii, a unui „poate”.

Când mă aleg pe mine, nu e sfârșitul unei iubiri.
Este începutul vieții.

Există iubiri care nu încep niciodată cu adevărat, dar care dor ca și cum ar fi fost trăite până la capăt.

Sunt acele iubiri care promit, care lasă semne, care încep cu priviri și gesturi calde, dar se ofilesc în fața acțiunii.

Ele sunt amânate, suspendate, înghețate în timp. Se numesc iubiri care te pun în așteptare.

Așteptarea este o formă lentă de uitare. Nu știi exact ce aștepți: un mesaj, o revenire, o decizie, un curaj din partea celuilalt sau poate o schimbare miraculoasă care să aducă acea iubire în viața ta așa cum ți-ai imaginat-o.

Dar în timp ce aștepți, îți amorțești sufletul. Îți refuzi viața reală pentru o poveste imaginară. Rămâi prinsă într-o promisiune nerostită, într-o relație care există mai mult în gând decât în fapte.

Iubirile care te pun în așteptare te fac să te îndoiești de tine. Te întrebi dacă ai cerut prea mult, dacă ai fost prea intensă, dacă nu cumva ai speriat iubirea cu sinceritatea ta. Dar adevărul este altul: iubirea reală nu fuge. Nu are nevoie să fie împinsă, forțată sau rugată. Iubirea adevărată vine cu pași siguri, îți vorbește direct și nu te lasă în ceață.

Uneori, cel care te pune în așteptare o face din frică: de responsabilitate, de intimitate, de profunzime. Alteori, o face pentru că pur și simplu nu știe ce vrea.

Dar tu știi. Tu știi că vrei o iubire vie, prezentă, asumată. Știi că meriți să fii aleasă, nu ținută în standby, nu păstrată ca variantă de rezervă.

Iubirile care te pun în așteptare nu sunt menite să fie păstrate. Sunt menite să fie înțelese. Ele vin în viața ta ca lecții – nu ca destinații.

Te învață unde te pierzi pe tine, cât ești dispusă să sacrifici și cât timp ești dispusă să irosești pe cineva care nu vine niciodată cu adevărat. Și, mai ales, te învață că iubirea care doare constant nu e iubire – e atașament, e iluzie, e dependență de ceea ce ar fi putut fi.

La un moment dat, trebuie să încetezi să mai aștepți. Nu pentru că nu mai iubești, ci pentru că te iubești pe tine mai mult.

Alegi să închizi ușa iubirilor neterminate, nu din ranchiună, ci din respect pentru propria ta inimă. Iubirea nu e o promisiune amânată, ci o prezență vie.

Adevărata iubire nu te pune în așteptare. Adevărata iubire te întâlnește acolo unde ești.

Ce rămâne de făcut?

Să-ți iei înapoi timpul și inima. O iubire autentică nu te lasă să aștepți la nesfârșit. Iubirea matură te alege. Vine către tine, nu se ascunde de responsabilitate.

Îți spune: „Sunt aici. Vreau să fim.” — nu „Mai vedem”, „Mai târziu”, „Nu știu”.

Există o iubire care țipă, care se agață, care cere validare, promisiuni, dovezi, garanții.

O iubire care se teme. O iubire care vrea să fie văzută, dar nu se vede pe ea însăși. Cu toții am trecut pe acolo.

Dar apoi, într-o zi, vine o altfel de iubire. Una care nu mai cere. Nu pentru că nu ar avea nevoie — ci pentru că a învățat să fie întreagă chiar și în absență.

Iubirea autentică nu cere să fie aleasă. Ea alege, în tăcere, în profunzime, în asumare. Nu are nevoie să convingă pe nimeni. Are puterea de a rămâne — sau de a pleca — cu aceeași demnitate. Nu se micșorează ca să fie dorită. Nu plânge ca să fie auzită. Nu strigă ca să fie recunoscută. Ea este, pur și simplu.

Această iubire nu face spectacol. Dar lasă urme adânci. Inspira, atinge, trezește. Nu forțează pe nimeni să se schimbe, dar devine ea însăși schimbare. Nu cere răspunsuri, dar devine întrebare. Nu cere ca celălalt să fie prezent, dar prezența ei e atât de vie, încât nici absența nu o poate șterge.

Pentru că iubirea autentică nu e o relație. E un mod de a fi.

E femeia care stă dreaptă în fața unei iubiri neîmpărtășite și nu se rupe.

E bărbatul care simte că pierde ceva prețios și, în loc să fugă, se întoarce în el însuși.

Este acel ceva care nu se poate controla, cumpăra sau manipula. Pentru că e liber. Pentru că e adevărat.

Iubirea autentică nu are nevoie să fie confirmată. Ea doar cere un singur lucru: să nu o minți. Pentru că ea știe. Simte. Și dacă nu este recunoscută, nu va implora. Va pleca, dar va rămâne în amintirea celuilalt ca o lumină pe care nu a avut curajul s-o țină în palme.

Și poate, într-o zi, când va fi pregătit, va înțelege că iubirea aceea nu cerea nimic — doar îl inspira să devină mai mult.

Prima mea întâlnire cu astrologia nu a fost o curiozitate, ci o chemare a sufletului. Într-un moment de căutare profundă, când viața mea părea prinsă într-o închisoare invizibilă — aceea a unei căsnicii triste și a sentimentului că nu mai știam cine sunt — o femeie pe nume Luminița Vâlcea mi-a făcut prima hartă natală.

Atunci am simțit că cineva îmi pune oglinda în față. Nu una dureroasă, ci una eliberatoare.

Mi-a spus că sunt într-un punct de răscruce, un ultim prag de eliberare dintr-un destin vechi care nu-mi mai aparținea. Am înțeles că nu nebunia mea interioară era problema, ci faptul că mă trezeam dintr-un vis vechi, impus, care nu mai avea nicio legătură cu cine devenisem între timp.

Revelațiile mele au venit uneori prin cuvintele altora. Oameni care apăreau în viața mea ca mesageri, spunându-mi că da, acum e greu, dar lucrurile se vor schimba. Că nefericirea mea nu e destinul final. Și că cei mai mari aliați ai mei sunt chiar copiii mei, care-mi vor aduce noroc, sens și o lumină nouă în viață.

Astrologia nu mi-a dat răspunsuri rigide. Mi-a oferit, însă, o hartă clară către mine însămi. Am aflat unde greșeam: când acceptam jumătăți de iubire, când mă pierdeam în relații unde nu mă vedeau, când uitam să mă pun pe mine în centrul vieții mele. Și cel mai important: am început să cred în mine. Să simt că în mine există o forță tăcută, dar nemărginită. Una care nu mai poate fi îngropată sub compromisuri.

Astrologia m-a ajutat să nu mai mă tem de transformări, ci să le îmbrățișez ca pe o renaștere.

M-a învățat că tot ce se destramă, o face ca să pot construi ceva mai adevărat.

Și că universul nu îmi cere supunere, ci asumare.

Mi-a dat înapoi încrederea în ritmul meu, în valoarea mea, în vocea mea.

Astăzi, nu mai privesc astrologia ca pe un instrument de predicție. O văd ca pe un limbaj sacru al sufletului. Un mod de a înțelege cine sunt, de ce am venit aici, și cum pot iubi mai bine — pe mine, viața și pe cel cu care aleg să merg mai departe. Este oglinda mea cerească, care îmi șoptește, ori de câte ori rătăcesc: „Ai încredere, ești pe drumul tau”.

Frica de psiholog și frica de astrolog sunt două temeri aparent diferite, dar care au în comun o adâncă teamă față de confruntarea cu sinele și cu necunoscutul.

În spatele acestei reticențe se ascund nevoi adânci și vulnerabilități pe care mulți dintre noi nu le pot exprima sau accepta cu ușurință.

Teama de psiholog — teama de adevăr și schimbare.

Psihologul reprezintă, pentru mulți, simbolul confruntării directe cu propriile frici, traume și slăbiciuni. Teama de a merge la psiholog vine din frica de a fi judecați, de a fi „descoperiți” în momentele noastre cele mai vulnerabile și, mai ales, din frica de schimbare.

Mulți evită psihologul pentru că știu că acolo nu vor primi doar compasiune, ci și provocarea de a se schimba, de a-și înfrunta demonii interiori și de a ieși din zona de confort.

E mai ușor să negi, să suprimi sau să ascunzi suferința decât să o explorezi și să o vindeci.

În plus, stigma socială încă atașată bolilor mentale sau terapiei poate face ca vizita la psiholog să pară o recunoaștere a unei „slăbiciuni” sau a unui „eșec”, ceea ce sporește anxietatea.

Teama de astrolog — teama de necunoscut și de destin.

Astrologul, pe de altă parte, este perceput ca o voce a destinului, care poate pune în lumină adevăruri incomode despre cine suntem, ce putem deveni și care sunt lecțiile noastre karmice. Frica de astrologie vine adesea din teama de a nu controla viitorul, de a nu putea schimba ce ni se arată.

Mulți evită astrologia pentru că aceasta scoate la iveală limite, tipare și influențe pe care nu le pot ignora sau schimba ușor.

E mai confortabil să trăiești fără să știi ce obstacole sau încercări te așteaptă, decât să te confrunți cu posibilitatea unor adevăruri dure.

Mai mult, astrologia implică o deschidere către spiritualitate și mister, domenii pe care unii le privesc cu scepticism sau frică, temându-se că ar putea pierde controlul sau raționalitatea.

Ce au în comun aceste frici?Atât psihologul, cât și astrologul te provoacă să te vezi pe tine însuți cu sinceritate și curaj.

Ei deschid uși către conștientizare, schimbare și creștere personală.

Frica noastră de ei e, de fapt, frica de a ne privi în oglindă și de a accepta cine suntem cu adevărat — cu imperfecțiunile, dar și cu potențialul nostru.

Este nevoie de curaj să faci pasul spre terapie sau spre cunoașterea astrologică, pentru că în acel pas începi să îți asumi puterea de a-ți transforma viața.

A te teme de psiholog sau de astrolog nu e o slăbiciune, ci un semnal că în interiorul tău există o nevoie profundă de protecție față de schimbare. Recunoașterea și înfruntarea acestei frici poate deveni începutul unui drum transformator, care te duce către mai multă claritate, echilibru și libertate interioară.

Iubirea este un sentiment profund și complex, iar manifestarea ei poate fi, uneori, mai dificilă decât ne-am imagina. În mod paradoxal, mulți bărbați fug sau se retrag atunci când simt nevoia să-și arate iubirea. De ce se întâmplă asta? Care sunt temerile și mecanismele ascunse care îi fac să evite exprimarea sentimentelor lor?

Un motiv esențial este frica de vulnerabilitate. Arătând iubire, un bărbat își deschide inima și se expune în fața unei alte persoane. Această deschidere presupune riscul de a fi rănit, respins sau înțeles greșit. Într-o lume care adesea impune bărbaților să fie puternici și neclintiți, vulnerabilitatea este percepută ca o slăbiciune, iar acest lucru îi face să se retragă.

Pe de altă parte, mulți bărbați au fost educați să își controleze emoțiile și să nu le exprime liber. Această condiționare socială și culturală poate crea un blocaj interior, o dificultate reală în a comunica iubirea în mod deschis și sincer. Ei pot iubi profund, dar nu au învățat să spună „te iubesc” sau să arate afecțiunea prin gesturi.

Un alt motiv este teama de responsabilitate și angajament. Exprimarea iubirii este primul pas spre o relație mai profundă și mai implicată. Pentru unii bărbați, acest lucru poate însemna renunțarea la libertatea individuală sau confruntarea cu așteptări pe care nu se simt pregătiți să le îndeplinească. Astfel, fugind, ei încearcă să evite aceste presiuni și posibilele dezamăgiri.

În plus, anumite traume sau experiențe de viață pot influența această reticență. Un bărbat care a fost rănit anterior sau care a crescut într-un mediu în care iubirea nu a fost exprimată deschis poate purta cu sine o teamă inconștientă de intimitate.

În final, fuga de a-și arăta iubirea nu înseamnă că bărbatul nu iubește. Din contră, adesea această retragere este o formă de autoapărare, o încercare de a proteja ceea ce simte într-un mod pe care el îl percepe ca fiind sigur.

Înțelegerea acestor mecanisme este primul pas spre construirea unei relații bazate pe comunicare sinceră și empatie. Cu răbdare și înțelegere, bărbatul poate învăța să-și exprime iubirea cu adevărat, iar femeia poate descoperi dincolo de ziduri o inimă care bate cu dorința și speranța.

Există un tip de femeie care nu se supune formulelor simple ale iubirii. Nu se teme de singurătate, nu acceptă jumătăți de adevăr, nu îngenunchează în fața promisiunilor goale. Este femeia pe care nu o poți controla.

Ea nu trăiește din nevoia de a fi iubită cu orice preț. A învățat, poate dureros, că iubirea adevărată nu înseamnă posesie, ci libertate. Că a iubi nu e despre a ține pe cineva lângă tine cu frică sau manipulare, ci despre a rămâne lângă cineva cu deplină alegere. Femeia aceasta nu poate fi cucerită cu vorbe frumoase dacă faptele nu le susțin. Ea simte falsul în spatele zâmbetului, ezitarea în spatele gestului.

Are inima deschisă, dar nu disponibilă oricui. Nu pentru că e rece, ci pentru că a fost arsă și a renăscut. Și știe acum ce merită.

Nu o poți controla cu tăceri intenționate sau cu retrageri pline de speranța că va alerga după tine. Nu va alerga. Se va opri. Se va uita spre tine cu luciditate, cu o blândețe care doare, și te va lăsa să pleci dacă nu ești pregătit pentru profunzimea ei.

Această femeie nu se teme de întrebări incomode. Le pune. Nu se ascunde în spatele aparențelor. Vrea adevăr. Vrea simplitate. Vrea bărbatul care nu o vede ca pe o misiune de dus la capăt, ci ca pe o cale de parcurs împreună. Fără garanții, dar cu prezență totală.

Și poate de asta mulți fug de ea. Pentru că lângă ea nu poți rămâne mic. Trebuie să crești. Să devii. Să-ți asumi. Nu îți cere nimic, dar prezența ei cere totul de la tine.

Femeia pe care nu o poți controla e o femeie liberă. Și tocmai din această libertate se naște cea mai înaltă formă de iubire: aceea care nu cere nimic, dar transformă totul.

---

Acest fenomen, des întâlnit se manifesta printr-o stare în care individul, deși adult, uneori mult peste 40 ani, divorțat, are comportamente de ezitare, de căutarea identității, de neasumare, de impulsivitate.

Divorțul pentru mulți bărbați este o traumă, o ieșire din zona de confort, din rutina zilnică punând în discuție rolul lor în societate, în familie și chiar în viață.

Unii din ei aleg sa retrăiască tinerețea, sa aleagă relații de consum, doar ca să nu se simtă singuri și sa primească validare, alții se retrag în hobby-uri.

Adolescenta întârziată risca sa devina o capcană, mai ales dacă nu e însoțită de o reflectare profundă și de o asumare.

Fugind de maturitate și de problemele reale, bărbații rămân blocați intr-un cerc al instabilitatii afectand relațiile viitoare și propria lor dezvoltare personala.

Prelungirea starilor de confuzie și nesiguranță impiedica reintegrarea armonioasa in viata adultă.

Lucrurile pot începe sa se dezvolte de la stabilirea unei noi rutine, sporturi, proiecte noi, ceva care sa te facă sa simți, ca individ, ca ai un sens.

Terapia e vitala. Cei mai mulți dintre ei se duc câteva ore și cred ca problema s-a rezolvat. Cum incep sa se simtă putin mai bine, abandoneaza proiectul pentru ca întotdeauna: „problema nu e la ei”.

Relațiile noi construite au nevoie de un nou fundament. Daca in relația cu fosta soție aplicai un tipar, e evident ca acel tipar nu funcționează, n-are nici un sens sa mergi pe aceeași linie.

Comunicarea deficitara și retragere emoțională sunt două aspecte specifice ” adolescentei intarziate”.

Mulți bărbați nu au fost invatati sa comunice sănătos. In loc sa comunice și sa-și exprime emoțiile, ei se retrag.

Exact ca in adolescenta, fug, evita, se retrag ca sa evite responsabilitatea emotionala.

In loc sa reconstruiasca matur, mulți aleg regresul emotional, fiind atât de afectati de imaginea despre sine in urma divortului.

Ei confunda libertatea cu implicarea emotionala. Vad implicarea emotionala ca un fel de capcana din care nu mai pot ieși. Comportamente gen:”nu stiu ce simt”, „nu pot acum”, ” ma sufoca relația ” sunt ecouri ale adolescentei intarziate.

O sa enumar mai jos cateva remarci, pe care le poți identifica in astfel de situații:

„Mi-e frică sa fiu sincer, pentru ca nu știu cum vei reactiona!”

” Nu vreau sa ma simt responsabil pentru suferinta ta!”

„Am emoții pe care nu le înțeleg, asa ca le ignor.”

Situatia de ” adolescenta intarziata” nu dispare de la sine și nici nu se rezolva prin relații repetate sau parteneri rabdatori.

Se rezolva doar prin muncă cu sinele, cu terapie și constientizare.

Ce se întâmplă dacă nu depui aceasta muncă?

Poti atrage femei mature, dar le vei pierde pentru ca și ele cer maturitate emoțională.

Poți întra in relații pasagere, unde nu se cere mult, nicidecum implicare reală.

sau

Poti alege sa te retragi in cochilie, sa te victimizezi și sa te autojustifici.

Da, te poti maturiza, dar nu cu forta, nu cu răbdarea partenerei și nicidecum cu dragoste unilaterala….doar cu un act de voința sinceră și cu curaj.

Independenta fără maturitate afectiva e doar fuga!

Pentru a-mi susține interesele și nevoile am nevoie, ca individ de abilități opuse celor de creare a legăturilor. Am nevoie de voința de a lupta, care presupune în primul rând să știu ce vreau.

Dacă la nivel de relație se pune în discuție: ” Ce avem în comun?” , autonomia se referă la ” Ce ne diferențiază?”

Când ești autonom, ai visat și ai atins propriile obiective prin muncă, luptă, efort personal, ești apt să-ți simți propriile sentimente și nevoi, sa iei decizii și sa stabilești noi obiective, sa poți argumenta și chiar sa poți rupe o legatura.

Intr-o relație este important ca, din când în când, sa ne ignoram nevoile, pentru a ne adapta mai bine, pentru autonomie avem nevoie de o conexiune solidă cu sentimentele noastre. Altfel, ne va fi greu sa luam o decizie.

Sentimentele ne arată direcția în care trebuie sa mergem, ele ne dau semnale sa ne apropiem de cineva lângă care ne simțim bine sau ne avertizează sa evitam ce ne face rău.

Chiar și deciziile pe care le luam din rațiune pură au o componenta emotionala. Persoanele care au o legatura slaba cu sentimentele lor, pur și simplu nu reușesc sa ia o decizie rațională. Cel puțin nu atunci când este vorba despre o decizie personală, cum ar fi dacă sa continui sau sa renunti la o relație.

Pentru a trai o viață independenta am nevoie de o anumită forță de afirmare.

Atunci când vrei sa-ti susții nevoile autonome intr-un mod sănătos ar trebui sa exersezi argumentarea. Cu cât ești mai abil în arta argumentării, cu atât ai mai multe șanse de a reuși în viața reală.

În fiecare om există două nevoie psihice fundamentale, care par sa fie contradictorii: dorința de atașament, pe de o parte și dorința de autonomie, pe de altă parte.

În momentul în care ma atașez de alți oameni, ma adaptez la ei și nu ma pot afirma în același timp. Ambele nevoi sunt esențiale pentru noi.

În scopul de a duce o viață împlinită, este vital sa găsim un echilibru corect între dorinta de independenta și nevoia de apropiere și siguranță.

Conflictul fundamental, care rezulta uneori, între atașament și autonomie trebuie rezolvat de fiecare persoana în parte .

Stima de sine este epicentrul psihicului nostru. Fiecare din noi vrea sa aibă o părere bună despre sine. Fiecare din noi vrea sa fie frumos, de succes, util și bun.

Sentimentele de inferioritate sunt factori extrem de puternici de nesiguranță și ne pot face agresivi. De ce? Pentru ca sentimentul de nesiguranță creează frică față de cel puternic, iar frica duce la furie. Atunci când ne simțim inferiori, ne așteptăm să fim respinși în ceea ce privește nevoia noastră de legătură și să suferim o înfrângere în ce privește dorinta noastră de autonomie.

O stima de sine sănătoasă ne face sa ne simțim

” demni de a avea legături ” și în același timp puternici și apărați.

Este esențial sa înțelegem, ca, pentru a construi o relație sănătoasă și durabilă e vital sa avem un sine puternic și integrat: sa știm cine suntem, ce vrem, sa ne respectăm propriile nevoi și să fim capabili sa ne deschidem spre celălalt fără să ne pierdem identitatea.

---

Eu nu iubesc ușor.
Nu dau din mine bucăți mici și nici jumătăți de adevăr.
Iubirea mea nu e pansament.
E foc. E răscolire. E renaștere.

Dacă vei ajunge până la inima mea,
să știi că n-ai ajuns într-un loc liniștit –
ci într-un sanctuar viu,
unde se iubesc bărbații care nu se tem să se vadă pe ei înșiși.

Te voi iubi cu totul –
cu trupul meu care ascultă,
cu mintea mea care arde
și cu sufletul meu care presimte.

Nu port măști și nu le tolerez.
Nu suport vorbele goale.
Comunic direct, ascuțit, dar sincer.
Sunt femeia care simte când te minți pe tine însuți.

Vreau un bărbat viu, care gândește liber.
Un om care nu se teme să se lase văzut
în întunericul și în lumina lui.
Care are curajul să se arate,
chiar și atunci când tremură.

Vreau iubire activă, vie, tăioasă.
Una care îmi cere prezență,
nu doar prezență fizică.

Vreau un bărbat care se uită la mine
nu ca la o femeie frumoasă,
ci ca la o oglindă a propriei lui treziri.
Pentru că eu asta fac:
trezesc.

Mă simt acasă doar acolo unde există siguranță și libertate în același timp.
Unde îmi pot odihni capul, dar și aripile.
Unde pot fi mamă, amantă, prietenă, regină și copilă.
Unde nu trebuie să aleg ce fel de femeie să fiu –
pentru că sunt toate.

Nu intru ușor într-o relație.
Dar dacă o fac, o fac cu sufletul la vedere.
Și nu ies ușor, dar când ies – ies cu lecții.

Așa că, dacă ajungi la mine,
să știi că nu-i întâmplare.
Să știi că eu nu apar în viețile oamenilor la întâmplare.
Iubirea mea te va rescrie.
Și dacă îți va fi frică, să știi că este normal.

Dar dacă ai curajul să rămâi,
te vei întoarce la tine – mai viu ca niciodată.

Pentru că eu sunt aici, pe Pământ,
să trăiesc.
Și să iubesc – cu totul.

---